Mitul lui Icar reinterpretat – sau burnout-ul deghizat în succes

Începe cu promisiunea aripilor întinse în zbor, începe cu eliberare și entuziasm: în sfârșit jobul pe care mi l-am dorit de atâta timp, jobul visat! Doamne, de când îl așteptam, de când m-am pregătit pentru asta, cum am urcat pas cu pas până aici! Nu-mi vine să cred că în sfârșit am ajuns...

Ok, bine, poate unele aspecte nu sunt chiar cum le-am imaginat, poate recompensele și recunoașterea sunt mai puține decât credeam că merită cineva în jobul asta, dar, hei, ce contează, o să vină și asta cândva... În sfârșit am jobul visat, o să mă dezvolt și o să cresc, și o să fac proiecte nemaipomenite, ce expunere o să am, ce aripi voi prinde și cât de sus mă voi înălța!

Începe cu DA, un DA din toată inima, un DA de neoprit, un DA fără condiții, un DA la orice și oricât, la aproape orice oră din zi și din noapte.

Și continuă cu ... DA, și proiectele tot vin, și se adună, și sunt tot mai multe. Faine, dar multe. Nici nu mai apuc să mă dumiresc bine cu unul și să-l duc la bun sfârșit că vine altul, și încă unul peste, unele mai provocatoare decât altele, și mereu pe ultima sută de metri, și mereu pe fugă, mereu pe grabă, mereu senzația că rămân în urmă cu câte unul, dar hei, mereu e ceva nou care îmi pune mintea la contribuție, mereu e ceva de învățat, ceva ce o să merite mai târziu, ceva ce o să mă ducă cu un pas mai aproape ... mai aproape de ce?

Și continuă cu … Știu din ce în ce în mai multe și pot face lucruri tot mai complexe. La un moment dat, tot ce e greu și nou vine la mine, doar la mine, la restul nu, că e mai simplu așa, eu le știu pe toate și le fac repede și bine, de ce să ne complicăm... Și eu tot zic DA, și hei, am crescut așa de mult și m-am înălțat așa de sus și am ridicat ștacheta pân’ la cer, reușind până acum să tot scot iepuri din pălărie, nici eu nu știu cum și de unde, că nici nu se pune problema să nu reușesc de fiecare dată, nu? Egal că asta înseamnă nopți nedormite, minți sfredelite când deja sunt super obosite, dar știi ce? Se pare că se poate, se pare că am cu ce, aripile astea mă țin, sunt puternice și grozave, mă țin, și nu doar pe mine ...

Încet, încet, nu știu cum, dar parcă toată organizația s-a urcat pe aripile astea ale mele, parcă duc în spate greul tuturor... așa că trebuie să poată, trebuie să fâlfâie mai departe aripile astea, cândva superbe și pline de promisiunea că mă vor purta la capătul curcubeului. Trebuie să poată, nu mai pot să nu poată.

Și continuă apoi cu ... E tot mai rarefiat aerul aici sus, e tot mai frig, mă uit în jur și uneori nu e nimeni, singurătatea e copleșitoare. Alteori, ceilalți care zboară pe aici sunt ca mine – istoviți și de la înălțimi vlăguiți. Dar, de cele mai multe ori, amețiți de vântul tare, par imuni, amorțiți, sau cu o armură cu țepi ascuțiți înveliți.

Așa că n-am refugiu, n-am scăpare ... dau din aripi și mă dor tot mai tare, dau din aripi și aș încetini, dau din aripi chiar și când m-aș opri. De teamă că, dacă m-aș opri, în prăbușirea mea, toți din spate se vor dezintegra în cădere, și țipetele lor m-ar asurzi mai tare decât propria durere...

Așa că am pierdut direcția și dau din aripi încet, dar e tot mai puternică arsura din piept: e inima care se zbate sau am ajuns oare la soare? Curios, părea, în timp ce mă înălțam, că voi fi în sfârșit întreg și luminos când la soare ajungeam – ca iubirea și încântarea din ochii mamei, pe care rar le vedeam... dar cred că m-am abătut de la drum, că tot ce simt acum e gust de cenușă și scrum...

Sfârșit ...

Icar a avut un părinte și un labirint din care să se salveze. Un părinte care i-a dat aripi, dar nu a fost suficient de prezent și puternic pentru a proiecta și menține limitele potrivite. Resursele care l-au scos din labirint – determinarea și capacitatea de a se mobiliza în fața pericolului sau provocărilor, curajul, forța, încrederea, speranța, curiozitatea, perseverența – pas cu pas i-au adus rătăcirea și căderea într-un peisaj în care marginile nu puteau fi cuprinse cu vederea, în absența unor limite ferme și clare care să-i dozeze corect zborul.

Povestea lui e la fel de valabilă și azi în organizațiile în care talentele se ard – burnout deghizat în succes. Aceleași calități care asigură promovarea – pasiunea, curiozitatea, dăruirea, responsabilitatea închinată mereu altora și organizației – în absența unor ochi înțelepți și fermi care să vegheze la echilibru, îi încarcă pe cei motivați și performanți cu tot mai mult și mai mult, până când devine aproape zdrobitor pentru umerii unui singur om.

Și promovare după promovare, de la specialist la expert tehnic, la manager, la senior manager, director, ajung uneori până la un nivel în care nu se mai regăsesc, în care au pierdut bucuria și sensul muncii lor...

Dar pare aproape imposibil să mai dea înapoi, atât de multă responsabilitate poartă în spate, atât de multe așteptări răsună pe dinăuntru și vin din afara lor, încât, în absența unui NU repetat și răspicat și a unor negocieri care să pună și bunăstarea persoanei în centru, nu doar obiectivele ambițioase ale organizației, adeseori singura ieșire care mai pare valabilă e exit-ul total, când fie corpul trage frâna de mână, fie persoana demisionează.

Și atunci se găsesc nenumărate variante în locul supraîncărcării excesive a persoanei supra-implicate și competente. Și rămân întrebările – de ce nu s-au găsit soluțiile sistemice până în acel moment, de ce nu a observat nimeni, de ce nu a strigat nimeni STOP și RESET?

Cu cât mai departe ajunge Icar în ierarhie, cu atât și presiunea din afară și singurătatea cu propriile nevoi și limitări e mai mare, și cu atât mai mici șansele să observe și să intervină cineva din afară pentru a seta limitele necesare pentru zborul în siguranță. Acolo sus, Icar pare a fi înconjurat doar de voci care cer. Ar piguli pană cu pană până la ultima, dacă nu le oprește nimeni... și cine altul să le oprească, cine altul să protejeze acolo sus... Icar adeseori e singurul arhitect al zborului și granițelor lui.

Pe de altă parte, pe dinăuntrul lui Icar e un amestec de pasiune, inspirație, stare de flux, care hrănesc o imagine de sine pozitivă, un sentiment de încântare și împlinire, de “Pot orice, sunt de neoprit, și îmi place atât de mult ce fac încât nici nu contează dacă mă vede cineva, dacă știe cineva câtă muncă e în spate, pentru că munca e recompensa în sine”.

Și cine ar vrea de bunăvoie să nu mai simtă asta?

În amestecul acesta, doar în doze mici la început, e și o voce timidă ascunsă, care tânjește după recunoaștere și simte că ar merita totuși să vadă cineva nu doar rezultatul impecabil, ci și efortul considerabil.

Și, dacă inițial se aude mai tare vocea pasiunii, pe măsură ce recunoașterea nu vine în forma potrivită – uneori singura formă de recunoaștere e munca în plus alocată – entuziasmul se transformă încet-încet în „Dacă am limite, înseamnă că eșuez, dacă nu pot chiar orice, oare chiar sunt așa de bun?”, care uneori vine împreună cu „Eu totuși fac mai repede și mai bine, ceilalți nu se ridică la nivelul standardelor (și deci, la umbra marilor copaci, nici iarba nu crește), astfel încât  rezultatul organizației depinde critic de mine și cum să mă opresc acum, chiar și pentru un minut”?

Și atunci, a se opri, a cere ajutor, a  împărți povara, a cere repetat și răspicat resurse sau a asuma alte sacrificii decât propriile nevoi se simte și devine o amenințare pentru buna funcționare a organizației. Cu cât e mai sus nivelul în organizație, cu atât mai mare e impactul asupra business-ului și implicit cu atât sunt mai multe vieți afectate.

Și cine ar vrea de bunăvoie să își asume atâtea priviri deziluzionate, atâta dezamăgire, atâta efort risipit... pentru ce?

Când tot ce spera de la bun început era să vadă mai des acea stare de încântare și mândrie pe care, de cele mai multe ori, Icar al nostru a întrezărit-o în ochii părinților doar pentru performanțe deosebite, doar pentru extra efort, și niciodată pentru momentele de relaxare sau de “sunt în proces de învățare, nu pot încă, ai răbdare, atât pot momentan, capacitatea sau disponibilitatea mea are o limită și sunt în regulă și așa”.

Când burnout-ul se deghizează în succes, ce poate proteja inima de arsura implicită a înălțimilor și a soarelui este a sta un pic în loc cu întrebarea „Când voi fi ajuns acolo sus, când voi fi realizat tot ce îmi propun să realizez, ce sper să găsesc la capătul curcubeului, ce cadou sper să mă aștepte la final?”

Poate e încântarea, mândria sau recunoștința din niște ochi foarte speciali (ai mamei, ai tatălui, ai șefului, ai colegilor, ai subordonaților), poate e bucuria de a fi apreciat, admirat sau căldura de a aparține la ceva mai mare, de a lăsa ceva semnificativ în urmă, de a conta pe lumea asta, sau pacea de a ști că sunt destul, valoros atât cât sunt, cu tot cu limitele mele...

Oricare ar fi nestemata pe care Icar o caută în zborul lui necontenit, a avut-o și a meritat-o de la bun început, doar că nu a știut să o recunoască și să o arate lumii. Și dacă ar crede măcar pentru un moment că deja o are, dacă ar simți că, în ciuda limitelor (și poate chiar datorită lor), chiar are valoare, ce ar fi diferit în zborul lui spre soare?

_________________

Există momente în practica mea de coaching când, aparent fără legătură, mai mulți clienți vin cu povești care par fragmente ale aceleiași teme. Fiecare cu nuanțele lui, cu detaliile proprii, dar toate vorbind despre aceeași esență.

Zilele acestea, poveștile lor m-au dus cu gândul la Icar – la felul în care zborul, oricât de strălucitor, poate duce la prăbușire atunci când lipsește o limită. M-au făcut să reflectez la paradoxul succesului care epuizează, al pasiunii care arde prea tare, al prea-plinului care ajunge să golească.

Așa cum chiar și o mâncare delicioasă, consumată în exces, ne provoacă greață, și cele mai valoroase lucruri – fie ele realizări, emoții sau oameni – își pot pierde sensul când sunt trăite fără echilibru.

Și mai ales, m-au făcut să reflectez la un paradox subtil, dar prezent în multe aspecte ale vieții: orice și oricine, oricât de prețios, își pierde strălucirea atunci când e mereu accesibil.

Aerul, de exemplu – vital, dar invizibil – abia când lipsește, îi simțim cu adevărat valoarea. La fel și talentele. Și oamenii.

Când cineva dă mereu, e mereu disponibil, răspunde tuturor, spune "da" fără limite — ajunge nu doar să uite propria valoare, dar și să devină invizibil în ochii celor din jur. Prea mult bine, fără granițe, devine "normal", apoi "fond sonor", iar uneori, se poate pierde în décor.

Article originally published on Linkedin.

Written by:

Gabriela Hanc

Professional Certified Coach, Psychotherapist, Trainer & Consultant